Etichete

, , , ,


vulpea-din-chei-52O imagine deosebită, Creasta Hans Gora sau a Colţului Crăpat cum mai este ea cunoscută, privită de sub buncărul salvamontiştilor, îmi aduce în memorie o întâmplare petrecută cu aproape șapte ani în urmă. Ceea ce am scris atunci, text apărut în revista România pitorească nr. 436 din martie 2008, puteţi citi şi dumneavoastră în continuare, dacă aveţi timp şi plăcere.

Se anunţă încă o dimineaţă frumoasă în Cheile Turzii. Deşi este sfârşitul lui ianuarie, zăpada lipseşte aproape complet. Gyuri s-a trezit, a aprins focul şi a pregătit cafeaua pentru toată lumea, apoi s-a băgat din nou în pat. Să-şi bea cafeaua culcat, a devenit, de la un timp, o plăcere şi un ritual pe care-l respectă cu sfinţenie, înainte să se apuce de treburile zilnice. Azi, simt că-l voi supăra. Sar în bocanci şi mă grăbesc să ies afară, ca să prind răsăritul soarelui. Urc încet dealul din faţa cabanei până în apropierea „buncărului” salvamontiştilor şi aştept. Soarele se ridică, fără să-l văd, înroşind pereţii. Privesc încântat spectacolul. Ce frumoasă apare, de aici, Creasta Colţului Crăpat (Hans Gora).

Apoi îmi arunc ochii spre Alghine şi brusc îmi vine în minte acea noaptea din 1984, pe care am petrecut-o acolo, împreună cu Adi Vana. Intrasem aproape de ora nouă seara într-un traseu din Pripoane. L-am terminat când se instala noaptea scurtă de vară. Coborârea în necunoscut, pe feţele de iarbă, în acea noapte fără lună, nu ne-a plăcut, aşa că am rămas în Alghine. Am plecat, odată cu zorile, tot în urcare, spre ieşirea din traseul Creasta lui Borş Mihai şi apoi spre platoul Colţului Sândului. Îl văd cu ochii minţii, pentru puţin timp şi pe Ienţi Baci, zâmbind hâtru la gândul că în acea noapte ne-a încuiat cortul ca să vadă la ce ora ne întoarcem…de la petrecerea de la cabană!

Cobor însa repede pe pământ. Aparatul meu de fotografiat înregistrează conştiincios, în memoria lui, cadru după cadru. Bateriile sunt pe sfârşite, dar şi soarele urcase peste deal. Stânca îşi revenea repede la culoarea normală. Deodată, în toată această linişte aud zgomote prin tufişuri. O vulpe trece la câţiva metri de mine. Încerc s-o fotografiez dar nu prea reuşesc. Vulpea mă priveşte în treacăt, apoi îşi vede de drum, total neinteresată de prezenţa mea. Mai întâi dispare, ca apoi să-mi apară în faţă, mult mai aproape. O ultimă declanşare şi aparatul se opreşte singur. S-au terminat bateriile. Din dreapta mea, un iepure tâşneşte ca săgeata, încercând din răsputeri să nu devină micul dejun al vulpii. Ea însă nu-l bagă în seamă. Trebuie să-şi urmeze destinul! Mă întorc bucuros la căbănuţa lui Gyuri, schimb bateriile şi, savurându-mi cafeaua, privesc fotografiile făcute. Ultima poză a ieşit, lucru care mă bucură foarte mult. Îi mulţumesc în gând vulpii că mi-a pozat!

Finalul poveştii a fost însă trist. Vulpea a întâlnit câinii cabanei care au atacat-o şi au omorât-o. În timpul luptei şi vulpea i-a muşcat pe câini. După două săptămâni, autorităţile, motivând că vulpea a fost turbată, au luat câinii şi i-au ucis.

Acea vulpe, care a trecut foarte aproape de mine, arăta perfect sănătoasă. M-am întrebat adesea de atunci, de ce, dacă era turbată, nu s-a repezit la mine, care eram mai la îndemână decât câinii cabanei? Sunt convins că îi era doar foame. Câinii au simţit-o şi au atacat-o din instinct, neştiind că astfel îşi semnază condamnarea la moarte. Pe de altă parte n-am înţeles de ce câinii care erau cunoscuţi, n-au fost trataţi. Ce se întampla dacă vulpea m-ar fi muşcat pe mine? Aş fi fost omorât şi eu? Mă îndoiesc! Sau o da bine la C.V. eliminarea unui focar, poate inexistent, de turbare!

Păcat de vulpe, păcat de câini, păcat de oamenii care gândesc doar prin ţeava puştii!

Mihai Vasile

 

Anunțuri