Prietenul meu, Axel Riwe, sau cum să călătorești singur!

Etichete

Autostop, Axel Riwe, Balcic, Castelul Bran, Castelul Peles, Horezu, RDG, România

Era o vreme în care, chiar dacă doreai, nu puteai să călătorești acolo unde vedeai cu ochii. Mergeam la munte sau la mare, la noi, în România. Pe atunci am avut marea bucurie să întâlnesc, în desele mele peregrinări prin țară, oameni tineri pe care, de departe, îi recunoșteai că nu sunt români. Figuri insolite, oameni îmbrăcați nonconformist, ducând în spate rucsaci care, deși nu erau voluminoși, ascundeau în cotloanele lor toate ustensilele necesare unei aventuri mai lungi pe meleaguri necunoscute. Așa i-am întâlnit la Costinești, în 1973, pe Arnd, Thomas și Wolfgang. Ce aveau în comun toți acești nemți? Proaspăt studenți, ajunși la majorat, ei plecau din locurile lor natale, neapărat cu autostopul, până în „îndepărtata” Bulgarie, iar drumul lor trecea întotdeauna și prin România. Fie că intrau prin Nădlac sau Borș și ieșeau prin Giurgiu sau Vama Veche, ei străbăteau mulți kilometri prin țara noastră. Interesant era faptul că aproape toți plecau singuri din locurile lor de baștină.

Îmi aduc aminte că atunci am încercat și eu experiența aceasta. Scurtându-mi vacanța la malul mării, l-am însoțit pe Thomas în drumul lui spre București. N-am avut prea mult noroc și, după ce am făcut o zi întreagă până la Slobozia, unde am pus cortul într-un parc din centrul orașului, am renunțat și ne-am urcat într-un tren.
Zece ani mai târziu, atunci când băteam destul de des drumul dintre București și Cheile Turzii, l-am întâlnit pe Axel Riwe. O prietenie frumoasă s-a legat atunci între noi, după cele aproape 3 zile în care Axel a traversat România. Peste timp aveam să văd că acea călătorie l-a marcat pe Axel atât de mult încât atunci când, peste alți 12 ani, ajungeam să-l vizitez în Anklam, la el acasă, pe acum recunoscutul inginer, proiectant de drumuri, să-mi dau seama că acel ajutor pe care i-l dădusem cu ani în urmă fusese primit cu mare bucurie nu numai de el ci și de părinții care-și așteptau îngrijorați copilul acasă. Și tot peste timp, Axel și-a pus amintirile pe hârtie.

De ce am revenit asupra unor întâmplări puse cu multă vreme în urmă în scrinul cu amintiri? Pentru că zilele trecute am fost invitat de Mirela Leoni (ExTraViTa – Experiente. Visuri. Calatorii) la o prezentare intitulată „Cui i se potrivește să călătorească singur?” Și în timp ce ascultam cum Mirela ne plimba pe toate meridianele Terrei mă întrebam: Axel, Thomas sau Arnd și mulți alți nemți democrați or fi călătorit singuri? Vă las pe dumneavoastră să hotărâți, citind rândurile scrise de prietenul meu – Axel Riwe.

Autostopist prin România, „ţara hoților şi a bandiților!”

Numele meu este Axel Riwe. M-am născut şi mi-am petrecut tinerețea în R.D.G. sau Germania de Est dacă vreți, într-un orășel de lângă Marea Baltică aflat la nord de Berlin şi numit Anklam, loc în care trăiesc şi acum şi unde mai mult ca sigur că-mi voi încheia efemera mea trecere pe acest pământ. În rândurile de mai jos voi încerca să vă povestesc despre cea mai palpitantă aventură pe care am trăit-o în vara anului 1983, cea care mi-a marcat trecerea de la adolescență la maturitate şi care este strâns legată de frumoasa dumneavoastră ţară, România.

Povestea mea începe în vara anului 1983, atunci când, împlinind vârsta de 18 ani, eram obligat să fac armata aşa cum trebuia s-o facă orice tânăr din fostele ţări socialiste. Era sfârşitul copilăriei şi al adolescenței şi cum momentul trebuia marcat cum se cuvine, marea majoritate a tinerilor germani ajunși la această vârstă, se supuneau de bună voie şi cu mare bucurie unui test inedit. Ei trebuiau să parcurgă, făcând autostopul, drumul din RDG până la Varna, în Bulgaria, întoarcerea făcându-se cu trenul. Aceasta era o provocare şi pentru mine. Înainte să merg la armată doream să cunosc lumea, care se reducea atunci pentru noi doar la Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria. Hotărârea fiind luată am început să bat pe la ușile autorităților deoarece şi pentru o călătorie la frații noştri din lagărul socialist aveam nevoie de o acordul lor. Aşa că am mers la miliţie şi am cerut aprobarea pentru excursia pe care doream s-o fac… până la sfârşitul lumii, adică până în Bulgaria! A trebuit să aştept 14 zile. Cererea mea era evident un caz serios! Cred că au verificat dacă mica mea plimbare nu putea fi un atentat la pacea lumii! Dar în cele din urmă am obținut hârtiile necesare plecării.

Chiar de a doua zi dis-de-dimineață mi-am luat sacul de dormit şi periuța de dinți şi m-am îndreptat spre şoseaua dinspre sud, gata să cuceresc lumea, lumea socialistă! Țineam degetul cel mare în aer şi aşteptam o maşina. O oră mai târziu stăteam în acelaşi loc şi începusem să mă cam îndoiesc că acesta ar fi drumul potrivit spre Bulgaria. Dar chiar atunci, când prin minte îmi treceau aceste gânduri, o mașină s-a oprit şi m-a luat. Seara am ajuns la Dresda. Asta însemna că făcusem cam 500 km de la oraşul meu de lângă Marea Baltică. Nu era prea rău pentru prima zi, mi-am zis. La Dresda m-am întâlnit cu doi prieteni: Dirk şi Gernolf şi am continuat împreună călătoria. Am petrecut câteva zile la Praga, apoi la Budapesta, după care am pornit să vedem Carpații şi Balcanii. Pentru a avea șanse mai bune la autostop m-am despărţit de cei doi prieteni şi de comun acord am decis să ne întâlnim din nou în Bulgaria. Am călătorit cu mai multe mașini, în ritm de melc, spre granița de est. În Püspökladány am avut noroc. Doi unguri m-au luat la autostop. După ce am schimbat câteva vorbe ei m-au întrebat încotro mă îndreptam. Spre România, am răspuns. Cei doi unguri m-au privit curioşi şi în cele din urmă mi-au spus : Nu te duce acolo. Este o ţară rea, plină numai de hoți şi de bandiți. Le-am răspuns că nu cred în povești de genul acesta şi am râs cu poftă. Șoferul mi-a zis: Nu știi ce faci iar eu i-am răspuns: Ba știu. Am tăcut cu toții dar în mintea mea s-a înfiripat sentimentul de nesiguranță. Ce știam eu despre ţara aceasta? Aproape nimic. Nu mai cunoscusem nici un român. În imaginația mea vedeam păduri întunecoase, munţi de netrecut… Nimeni nu m-ar mai găsi dacă aş dispărea acolo. Mai bine m-aş întoarce. Dar lucrul acesta era imposibil. Ce ar fi crezut prietenii despre mine dacă aş fi fost aşa de laș? Trebuia să-mi dovedesc curajul.

Se lăsase seara când am ajuns la graniţă. Miliţia de frontieră era neprietenoasă. M-au întrebat dacă am arme sau droguri. Am negat, total mirat de întrebare. Miliţianul, foarte sever, mi-a ordonat să-mi deschid bagajul. Nu i-a venit să creadă că nu aveam în el nimic altceva decât un sac de dormit. Nici un prosop?, m-a întrebat el. Nu. În cele din urmă mi s-a permis să trec. Am plecat mai departe şi m-am uitat în jur. Drumul era murdar şi mirosea ciudat. Apoi cei doi unguri au venit şi m-au luat mai departe. Călătoria continua. Priveam pe fereastră şi tot ce vedeam era cam exotic pentru mine. Treceam prin sate cu case de lemn. Câteodată trebuia să ne oprim pentru că pe drum mergeau oi sau vaci. Altădată copii ţiganilor veneau şi cereau gumă de mestecat. S-a lăsat noaptea când, apropiindu-ne de Cluj, cei doi unguri mi-au spus că ei au ajuns la destinație. Am coborât înainte să intrăm în oraș. Eram convins că era mai bine să-mi petrec noaptea în natură. Ungurii mi-au urat noroc şi au plecat.

Am ieşit în afara drumului şi mers doar la câţiva metri de şosea, lângă un gard. Un minut mai târziu am auzit o maşina care s-a oprit chiar lângă mine. Bine, mi-am spus, acum or să vină să mă jefuiască. Am stat cuminte, întins în iarbă şi am ascultat vocile acelea străine. Oamenii au dispărut în câteva minute şi eu am rămas din nou singur în acea  ţară atât de periculoasă. Am adormit liniștit uitându-mă la cerul înstelat de deasupra mea. În dimineaţa următoare am pornit către oraș. La început am văzut multe clădiri noi şi mari. Parcă eram acasă, în Germania. La prima stație de autobuz m-am urcat într-unul care m-a dus în centru. Trebuia să găsesc o bancă la care să schimb nişte bani. Am căutat ceva timp şi n-am găsit nici una. În cele din urmă l-am întrebat pe un tânăr care m-a invitat să căutam împreună. Când, în sfârşit, am găsit-o, banca nu se deschisese încă. Clujeanul m-a invitat să iau micul dejun cu el. Am băut o cafea şi am mâncat cozonac iar el a plătit. Ca să pot să supraviețuiesc până ce se deschidea banca, el mi-a oferit 20 de lei. La o primă privire jefuitorii români erau foarte amabili. Când s-a deschis banca, am schimbat câteva dintre mărcile mele redegiste pe care am primit 800 de lei. După ce am vizitat centrul oraşului Cluj am plecat mai departe spre Târgu-Mureş. Când am ajuns la şoseaua de la ieşirea din oraș am fost șocat. Circa 50 de oameni așteptau la auto-stop. Am crezut că nu aveam nici o șansă. Trebuia totuşi să încerc. M-am gândit să mă așez cam pe la mijlocul mulțimii. Poate şoferii nu vor vedea că eram străin şi astfel puteam să sar, neobservat, într-o mașină, împreună cu ceilalţi autostopiști români. Din când în când se oprea câte o maşina şi mai lua pe cineva. Apoi a venit o Dacie şi șoferul a arătat cu degetul exact spre mine. Ceilalţi au alergat şi ei după maşina, dar el m-a luat doar pe mine. Nici până în ziua de azi nu știu de ce m-a ales tocmai pe mine din acea mulțime. Șoferul nu vorbea prea mult dar înainte de fiecare curbă claxona. Asta mi se părea amuzant. I-am spus că tatăl meu claxona cel mult o dată pe an! A râs, şi mi-a zis: Mai întâi trebuie să te asiguri. Apoi drumurile noastre s-au despărţit şi eu am coborât într-un loc unde un singur om mai făcea autostopul: prietenul meu Gernolf! Ce surpriza plăcută! Am vorbit despre experienţele noastre şi am continuat să căutăm o maşina care să ne ducă mai departe.

Un camion tip RoMAN a oprit în cele din urmă. Știam că are două locuri. În Germania era foarte simplu. Două locuri însemna că încă doi oameni puteau să meargă alături de șofer. Am văzut ca erau deja doi oameni în cabină şi i-am spus lui Gernolf: Nici o șansa. E plin. Totuşi șoferul a oprit şi ne-a invitat să urcăm. Ajutorul de șofer împreună cu Gernolf s-au aşezat pe locul din mijloc iar eu pe cel de-al doilea loc. Aşa am învăţat cum patru oameni pot călători cu un camion tip RoMAN! Câţiva kilometri mai încolo, am văzut două femei şi un copil ieșiți la autostop. Șoferul a oprit din nou: Bine, m-am gândit atunci, mai întâi femeile şi copiii. Deci trebuie să coborâm. Dar șoferul nu ne-a lăsat şi în acelaşi timp le-a făcut semn femeilor să urce. Femeia mai în vârsta s-a aşezat între cei doi bărbați, copilul s-a strecurat lângă mine pe locul al doilea iar femeia mai tânără, spre norocul meu, mi s-a aşezat în braţe! Şi aşa am învăţat cum 7 persoane puteau călători într-un camion tip RoMAN, lucru pe care nici un neamț nu-l știe! La scurt timp după apusul soarelui, am părăsit acest grup. Șoferul ne-a dat o sticlă de bere şi toată lumea ne-a urat noroc. Ne-am aşezat sub un măr şi am gustat din bere. Sticla arăta puţin cam ciudat pentru noi dar berea era foarte buna. Am adormit liniștiți sub copac.
În dimineaţa următoare, odată cu primele raze de soare, eram din nou la drum. O Dacie l-a luat pe Gerni şi eu am rămas din nou singur. Dar nu pentru mult timp. Lângă mine a oprit o ambulanță. M-am aşezat pe locul doctorului, chiar lângă targă. Aşa am ajuns la Sighișoara. Aici am dat iar de o mulțime de oameni care așteptau la autostop. M-am aşezat din nou în mijloc. Chiar lângă mine mai stătea un tânăr  cu care am vorbit o vreme. Era student. Când a oprit un microbuz, tânărul a făcut în aşa fel încât să sărim amândoi în el. Dar de data asta am avut ghinion. Doar la câţiva kilometri, din spatele mașinii a început să iasă un fum gros şi negru. Șoferul a trebuit să încetinească şi toată lumea a sărit repede din mașină.

La scurt timp o altă Dacie a venit. M-a luat pe mine şi pe student, şi aşa călătoria mea a continuat. Cei doi români discutau, iar eu stăteam în spate şi mă uitam la peisajul acela frumos care-mi defila prin faţa ochilor. Ce zi minunata! Dar curând șoferul a oprit. Ar trebui să schimbăm locurile, a zis studentul. Șoferul vrea să-ţi vorbească. Aşa că m-am mutat în faţă. Pe șofer îl chema Mihai. Am vorbit tot timpul. Curând studentul a coborât şi noi ne-am îndreptat împreună spre Bucureşti. Mihai era un ghid perfect. Mi-a povestit despre peisajele din jur, despre oraşele prin care treceam, despre oameni şi despre politică. La Braşov am făcut un popas ca să vizităm, cât de cât, oraşul. Apoi s-a ivit o problemă. Nu mai aveam suficient combustibil până la Bucureşti şi în acele timpuri, în România, era o problemă dificilă să-l procuri. La multe stații de benzină văzusem cozi imense. Zeci de mașini așteptau acolo. Nouă ne mai ajungea carburantul doar pentru câţiva zeci de kilometri. Nu aveam ce să facem. Trebuia să aşteptăm la o benzinărie până sosea combustibilul. Cât timp? Poate ore, poate zile întregi, nimeni nu ştia. Dar spre norocul nostru la următoarea stație PECO am obținut 20 de litri, aşa că ne-am putut continua drumul. Se lăsa întunericul şi i-am spus lui Mihai ca îmi pare rău ca nu mai puteam să vedem munţii. Atunci el mi-a propus să ne petrecem noaptea în cortul lui şi să ne continuăm drumul doar a doua zi. Şi aşa am şi făcut. Deasupra Buşteniului Mihai a ridicat cortul în pădure. Mă întrebam cum de a reuşit în acel întuneric deplin. Apoi ne-am dus în oraș. Mihai m-a invitat la un restaurant foarte scump şi acolo am mâncat excelent. După o noapte petrecută în cort, în dimineaţa următoare mi-am încântat privirea cu imaginea impresionantă a Bucegilor.

La prânz am ajuns în Bucureşti. Am urcat în apartamentul lui Mihai unde el a pregătit prânzul. După-amiază mi-a arătat oraşul, apoi am mers la cinema. Eram curios să văd un film în versiune originală, să-i aud pe actori vorbind în limba lor, nu în germană aşa cum eram eu obișnuit acasă, în Germania. Îmi aduc aminte că schimbam locurile ori de câte ori cineva se așeza lângă noi. Nimeni nu trebuia să audă că vorbeam englezește. Știam ce înseamnă să trăiești sub dictatură, pentru că veneam din Germania de Est. Dar vedeam ca era şi mai greu în ţara condusă de Ceaușescu. A doua zi de dimineață m-am decis să plec spre Bulgaria. Mihai m-a scos din Bucureşti . M-am aşezat din nou în mijlocul mulțimii. După 10 minute a sosit o Dacie iar șoferul mi-a zis: Urca, te duc până la Giurgiu. Era prietenul meu Mihai. Am refuzat. Știam deja cât era de greu să procuri benzină. Dar Mihai mi-a zis: Nu contează, urcă, e plăcerea mea. I-am mulțumit în gând.

Ajuns la Giurgiu am trecut fără probleme de controlul vamal. Era timpul să-mi fac numerarul. Rezultatul m-a uimit. Aveam în buzunar 820 lei, adică mai mulţi decât atunci când, cu frică, am intrat în această „ţară a hoților şi a bandiților”! Am traversat podul de peste Dunăre pe jos. Soarele strălucea. O adiere proaspăta răzbătea dinspre fluviul care venea de departe, de la Donaueschingen, tocmai din cealaltă Germanie, cea Federală, de care noi, Democrații, eram despărţiţi simbolic prin Zidul Berlinului. În depărtare am văzut un vapor. Eram fericit. Mă simțeam liber şi puternic!

Axel Riwe, Anklam, fosta Germanie Democrată

PS: Am căutat fotografii de atunci, dar n-am găsit. Cele postate sunt din anul 2013, la 30 de ani de la prima noastră întâlnire, fotografii făcute tot cu prilejul unei vizite de 3 zile în România. Atunci, l-am plimbat pe Axel prin București, l-am dus la castelul Reginei Maria de la Balcic, la castelul Peleș, la cetatea Râșnov, castelul Bran și ne-am încheiat plimbarea la prietenii noștri de la Horezu.