Etichete

, , , , , , ,


IMG_4684

Ararat. Tabăra II – 4.200 m

Eram în cea de-a treia zi de urcat pe pantele înclinate şi pline de bolovani ale muntelui Ararat, în ziua în care ar fi trebuit să ajung pe vârf. În miez de noapte ne trezise, cu urlete ciudate, ghidul nostru, Memet Çimrin. Când m-am uitat la ceas era doar ora 23,30. M-am băgat din nou în sac, dar urletele au continuat. Până la urmă, împreună cu Gabi, am ieşit din cort şi ne-am pregătit de plecare. Când l-am căutat pe Memet, l-am găsit dormind tun. Probabil că realizase şi el cât era ora!

Am pornit spre vârf pe la 2,30, am urcat într-o beznă totală sărind din bolovan în bolovan, mai mult pe lângă poteca aproape inexistentă, până pe la o probabilă altitudine de 4.800 m. Acolo, Gabi, pe care nu-l părăsise durea de cap de când am plecat din tabără, a început să vomite. Simptomele răului de altitudine, mi-am zis, şi, de comun acord, am hotărât să ne întoarcem. Am făcut câteva fotografii, am mai aruncat o privire spre vârful care părea a fi la doar o aruncătură de băț în dreapta noastră şi am pornit în jos spre tabăra de la 4.200 m. Pe drum am rămas stupefiați privind la o echipă de kurzi care coborau de pe vârf. Ei duceau în spate generatoare electrice şi cutii cu ciocane rotopercutoare! Mai târziu am aflat ce a spus Memet când i-a văzut: „nebunii de americani caută Arca! Ei nu știu că în Coran scrie că nu aici a ancorat Noe!” În acest timp, Camelia, Mircea, Nelu, Marian şi Saşa ajungeau pe vârful Araratului.

Soarele devenise deosebit de puternic. Dacă de dimineaţă nu mi-am pus mânușile în mâini ca să mă apăr de frig, acum nu mă mai despărțeam de ele pentru că mă apărau perfect de… arșiță. Încet, încet am ajuns deasupra taberei. Eugen ieșea din cort. Mă pregăteam să-l salut când l-am văzut căzând. Am fugit să-l ajut. Împreună cu Costi l-am dus în cortul mare al agenției care organizase excursia noastră pe Ararat. Gabi a fugit după un doctor kurd, apoi după apă. Între timp, au sosit şi cei cinci colegi care urcaseră pe vârf. O echipă austrico-elveţiană ni s-a alăturat şi a preluat conducerea operațiunii de salvare. Ajutorul lor a fost extrem de util. Eugen a fost coborât pe cal până la tabăra de la 3.200 m, apoi pe o targă şi în final cu o mașină de teren până în Dogubayazit.

La 4.200 m, privind cum însoțitorii cailor îşi băteau joc de bagajele mele, luîndu-l la șuturi pe unul dintre ele, aruncându-le pe jos pe celelalte, m-a cuprins o scârbă totală. Doream să am puterea să mă teleportez împreună cu Gabi până acasă sau poate până pe coastele însorite ale Greciei. Undeva, mai sus, Mircea se lupta cu un alt hamal care-şi vârâse adânc mâinile în rucsacul lui…

A mai trecut o noapte pe care am petrecut-o în hotelul din Dogubayazit. Turcii umpleau străzile pe timpul nopții, atunci când aveau voie să mănânce şi să-şi bea… ceaiul. Doar eram în Ramazan!

A doua zi ne-am despărţit cordial de ghidul nostru, uitând chiar problemele pe care le avusesem cu Jandarmeria locală. Îi iertasem lui Memet faptul că firma lui ne luase banii pentru ascensiunea vârfului fără să facă şi demersurile pe lângă autorități, astfel ca plimbarea noastră să fie, aşa cum era normal, una legală.

După micul dejun, Gabi a început din nou să se simtă rău, ceea ce m-a făcut să nu mai pierd timpul şi să mă „aștern” la drum. Am parcurs cam 500 km până la Tercan, o localitate de doar 6.700 de locuitori. De unde știam acest lucru? Foarte simplu! Pe placa de la intrarea în localitate, sub numele acesteia, eram informați despre numărul de locuitori şi câteodată despre altitudinea la care ne găseam! Gabi se simțea din ce în ce mai rău. Am încercat să-i dau de mâncare dar nu a putut să înghită nimic. Un turc l-a văzut şi a insistat să mergem la medic. „Ce doctor găsim noi în această mică localitate, acum când deja se lăsase seara?”, mă întrebam eu, total nelămurit. La insistențele turcului pe care mai târziu am aflat că-l chema Mustafa Polat, ne-am îndreptat spre ceea ce eu credeam că este un cabinet medical, nu înainte să port cu el o discuție care în alte împrejurări mi-ar fi stârnit cel puțin râsul! După ce, cu greu am înțeles că turcul bolborosea „doctor… doctor…” i-am zis mai cu vorbe, mai cu semne: „eu… cu tine… araba (adică mașină)… doctor!” El a înțeles și mi-a răspuns scurt: „patron…”, arătând spre un om din restaurant care ne privea cu interes. Patronul a fost imediat de acord ca Mustafa să ne arate unde este doctorul. Nu mică mi-a fost mirarea când, conduși de acel om deosebit, am ajuns într-o stație de Salvare complet utilată. Câteva mașini de Salvare așteptau în parcare să plece spre locurile unde se anunțau urgente; înăuntru era forfotă mare. Gabi a fost luat în primire de îndată ce a intrat. Cuvântul „turist” era magic! Fișe, consultații, analize, toate s-au rezolvat într-un minut. Prietenul turc s-a făcut nevăzut după ce s-a lămurit că Gabi, însoțit de Camelia, a fost urcat într-o ambulanță şi dus spre unul dintre spitalele din Erzincan, un oraș cu peste 100.000 de locuitori, aflat la 100 km vest de Tercan.

Gabi împreună cu dr. Mustafa Taner Bostanci

Gabi împreună cu dr. Mustafa Taner Bostanci, doctorul care l-a operat

Eram total bulversat. l-am spus șoferului de pe ambulanță că mă voi ține după el. Ştia bine limba engleză! „Crezi?”, m-a întrebat zâmbind ușor ironic! Am „crezut” 5 minute! Apoi m-am răzgândit! Obosit, într-o beznă totală şi printre radarele turcești, n-am putut decât să mă resemnez. Peste o oră, atunci când eu nu parcursesem nici măcar o jumătate din distanţa dintre Tercan şi Erzincan, m-a sunat Camelia. Ajunseseră la Erzincan Devlet Hastanesi, iar Gabi era în grija medicilor de acolo.
Odată intrat în oraș altă problemă mă frământa în această ţară în care foarte puţini locuitori vorbesc alte limbi, de aceea am fost în culmea fericirii atunci când, din prima încercare, am nimerit un tânăr care ştia câteva cuvinte în engleză şi ceva mai multe în germană, îndeajuns însă ca să mă lămuresc unde e spitalul. Intru cu tupeu în curte. Spre bucuria mea nimeni nu mă întreabă ce caut acolo, nimeni nu-mi cere nici un ban ca să parchez. O fi plecat portarul, îmi trece prin minte.

Gabi era la camera de gardă unde nu puteai arunca nici măcar un ac de câți bolnavi așteptau să fie văzuți de medici. Camelia făcuse minuni! Gabi era în așteptarea rezultatelor analizelor şi stabilirii diagnosticului. Ca să-şi mai treacă timpul, Gabi adunase în jurul lui mulţi turci, în mijlocul cărora se simțea excelent. Şi diagnosticul a venit. Un doctor tânăr pe nume Mustafa Taner Bostanci mi-a spus că este vorba de apendicită acută. „Trebuie operat urgent?”, am întrebat eu. „Nu neapărat, dar ar fi bine…”, îmi răspunde domnul doctor. Ce noroc pe mine că el ştia destul de bine limba engleză! Mă lasă să mă gândesc spunându-mi ca atunci când mă hotărăsc să vin la el să semnez ceva. Eu însă nu mai auzeam chiar tot ce-mi spunea. În gândul meu îmi făceam socoteala cum pot face să-l transport pe Gabi acasă: „Bine că în Erzincan este aeroport… transportul o fi suportat de societatea de asigurare… Cât o trebui să stau în aeroportul din Istanbul până să prind o cursă spre Otopeni… Dar după ce voi ajunge în ţară unde-l duc… sau poate o rezista să facem măcar drumul de 1.200 km până la Istanbul ca de acolo să-l urc în avion… sau poate că o să pot ajunge acasă cu maşina… 1.800 de kilometri… cam lung…

Gândind astfel, mă uitam în jurul meu. Spitalul condus de dr. Muzaffer Çakmak părea a fi copia unuia dintre cele pe care le vedem prin serialele americane de televiziune. Privirea mi-a căzut pe doctorița care-l preluase pe Gabi. Se descurca de minune cu toţi pacienții care o asaltau cu întrebări, cu probleme. Deşi nu înțelegeam ce vorbeşte vedeam pe fețele pacienţilor că îngrijorarea le dispărea încetul cu încetul. Apoi, mi-am dat seama că, deşi mă aflam într-un spital, mirosul specific lipsea cu desăvârșire. M-am uitat la ceilalţi doctori asaltați de pacienți. Ultima figură care mi-a venit în minte a fost aceea a doctorului care-mi comunicase diagnosticul copilului meu. Şi dintr-o dată mintea mi s-a luminat! „Unde vrei să-l duci pe Gabi?, m-am întrebat în sinea mea. În „reforma lui Cseke”, acolo unde sănătatea oamenilor e trecută la capitolul diverse? Acolo unde se desființează spitale? Acolo unde „clanurile” cer socoteală doctorilor, luându-i la bătaie? Acolo unde doctorii, prost plătiți, sunt invitaţi ori să primească atenții, ori să plece unde vor vedea cu ochii?

Let’s do it doctor”, au fost singurele cuvinte pe care le-am putut rosti atunci când l-am reîntâlnit pe dr. Mustafa Taner Bostanci. Mă aşteptam să mă cheme să vorbim despre semnăturile pe care trebuia să le dau. „Voi înțelege oare ce voi semna?” Dar ce mai conta… Nimeni nu m-a mai chemat. Mai târziu am aflat de la Gabi că acest lucru s-ar fi întâmplat doar dacă operația n-ar fi fost făcută acolo, în spitalul lor.
Ceea ce a urmat a fost ca un film derulat pe viteză mare. Cred că toate ordinele fuseseră date cu ceva timp înainte. Zâmbindu-mi, un brancardier l-a pus pe Gabi pe o targă şi, cu o viteză demnă de o cursă de Formula 1, l-a dus într-o altă ramură a spitalului. Mai târziu am aflat că-l cheamă, cum altfel decât Ali, Ali Kaplan! Ieşit din zarva camerei de gardă, liniștea din salon parcă-mi spărgea timpanele. Nici nu mă dezmeticesc bine şi patul este aranjat, un asistent vine, apoi scrie ceva în fișă, după ce-i ia tensiunea şi temperatura lui Gabi. Imediat apare şi doctorul care vorbea engleză, împreună cu un coleg de-al lui. Când află că Gabi n-a mâncat nimic de la micul dejun, hotărăște ca operația să înceapă la ora două noaptea. Mă uit la ceas. Era aproape ora unu! Trecuseră doar 5-6 ore de când prietenul turc din Tercan ne dusese, mai mult cu forța, în stația de Salvare aflată la 100 km depărtare de locul unde ne aflam acum!

Cât durează operația domnule doctor?”, întreb eu. Dacă totul merge bine, o oră!, îmi răspunde şi dispare în sala de operație. Şi totul a mers bine. La ora trei, Ali, cu nelipsitu-i zâmbet pe buze, îl aduce înapoi pe Gabi. Aş vrea să dorm, dar nu pot. Cred că am ațipit undeva pe la ora cinci. La şase, o nouă asistentă, Rahime Kara, vine să-l vadă pe Gabi. Afară se lumina de ziuă.

Aventura însă continuă. Camelia trebuia să ajungă la Zara, o localitate aflată la 200 km, tot la vest de Erzincan. Acolo ajunseseră o parte dintre colegii cu care mersesem spre Ararat şi care, în cel mai scurt timp, trebuiau să ajungă în Istanbul. Eram atât de obosit încât o clipă am sperat că vor veni ei s-o ia pe Camelia. Dar şi ei erau obosiți! Camelia va căuta un autobuz cu care să parcurgă cei 200 km. În drum spre autogară îşi dă seama că nu are pașaportul la ea! Fără să mai zic nimic, întorc spre Zara. A fost cel mai greu drum pe care l-am făcut vreodată cu maşina. Prin România nici nu s-ar fi pus problema să parcurg 400 km în starea de oboseală în care mă aflam. Dar în Turcia, pe drumurile lor „ca-n palmă” s-a putut. Cu toate acestea, odată la dus şi de trei ori la întors, pleoapele-mi grele s-au lipit pentru o fracțiune de secundă. Am ajuns înapoi, în Erzincan, după 5 ore infernale! La spital, Gabi încă dormea. M-am întins şi eu în pat şi am dormit dus aproape cinci ore.
Colegii cu care fusesem în zona Araratului erau răspândiți prin Turcia, în căutarea altor locuri care merită văzute. La 1.800 km depărtare de Bucureşti, mă simțeam dezorientat, pierdut, uitat… Dar această senzaţie n-a ținut mult. Rămăsesem lângă prietenii turci din Erzincan.

Scăpat de griji mă plimbam pe străzile aproape pustii ale frumosului oraș. După două zile, cu aprobarea domnului doctor Mustafa Taner Bostanci, a început şi Gabi să iasă în oraș. Într-una dintre aceste plimbări am trecut pragul unei frizerii, Mesut & Serdar Kuaforu, aflat în molul din Erzincan. Încă de la Dogubayazit fusesem impresionat de multitudinea frizeriilor în care turcii păreau că se simt excelent. Ne-am oprit pentru câteva secunde admirând salonul, timp suficient pentru domnul Serdar, unul dintre patroni, ca să ne invite înăuntru, la… un ceai şi încă unul şi încă unul!

Deși nu era necesar, în acea seară ne-am tuns! Maestru de ceremonii a fost tânărul Safa Akdag, un hair-stylist desăvârșit, cel care, aşa cum cu mândrie ne-a spus, a terminat-pe locul 3 un concurs la care au participat cei mai buni hair-stylişti din Turcia. Zilele trecute, bruftuluit de un frizer autohton, mi s-a făcut un dor nebun de Safa şi de salonul îndepărtat aflat la unul dintre etajele molului din Erzincan! În acea seară domnul Serdar mi-a făcut cunoștință cu doamna Roxana Basakinci, o româncă stabilită în Izmir. Mai mare ajutor nici că puteam primi. Din acel moment ne-am putut face înțeleși mult mai uşor atât în relația cu spitalul, cât şi în alte probleme pe care le-am întâmpinat pe parcursul șederii noastre în Turcia aşa cum, chiar din momentul când ajunsesem la camera de gardă, ne-a ajutat şi domnul Gürbüz Turan, om de afaceri din Istanbul, venit să-şi ajute tatăl. Ce bărbat energic este tatăl acestui om! Nu am înţeles de ce, pe un pat vecin cu cel pe care stătea Gabi, aştepta să-l consulte doctorul. Puterea cu care-mi strânsese mâna şi ochii vii care mă priveau direct mă făceau să cred că am de a face cu un om care abia aşteaptă să-şi înceapă aventura vieţii…

Între timp, Gabi fiind din ce în ce mai bine, i-am cerut doctorului Mustafa Taner Bostanci o învoire de o jumătate de zi. Mai aveam o datorie de plătit înainte să-o luăm pe lungul drum către casă. Am refăcut, în acea după-amiază de duminică, cei 100 km ce ne separau de Tercan, de data aceasta la lumina zilei. Ne-am întors să-i mulţumim prietenului Mustafa Polat pentru grija cu care l-a tratat pe Gabi. Cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă el n-ar fi insistat să mergem la doctor…

Ne-am despărţit cu greu de prietenii din Erzincan. Vă puteți închipui, cunoscând starea de fapt din spitalele noastre, că medicii turci nu primesc atenții? Îmi spusese acest lucru, chiar din prima zi, domnul Gürbüz Turan. În cunoștință de cauză i-am luat, totuşi, domnului doctor o floare în ghiveci, o floare pe care dacă o îngrijești cu dragoste o poţi avea în casă mulţi ani. Uşor dojenindu-mă, dr. Mustafa Taner Bostanci mi-a spus: o primesc dar o las aici, în spital, pentru tot colectivul!

Se încheia astfel o excursie ciudată în care despre partea frumoasă nu-mi amintesc cu plăcere, iar despre cea „urâtă” am numai cuvinte de laudă!

Mihai Vasile

Text apărut în revista România pitorească nr. 469/2012

Anunțuri