Etichete

, , , ,


Miși Szalma

Miși Szalma

În anul 2012, Memorialul Mişi Szalma a fost organizat fără concursuri, fără alergări pe pereţi, fără clasamente. Participanții au avut astfel posibilitatea să se bucure de frumuseţea căţărării şi să se gândească, măcar în treacăt, la Mişi, cel în memoria căruia, an de an, se desfăşoară această întâlnire din cel de-al treilea sfârşit de săptămână al lunii septembrie.
Vremea, puţin ispititoare, nu mă îndemna să plec spre campingul de la intrarea Hăşdatelor în Cheile Turzii. De undeva, de deasupra pădurii de pini, cerul se arăta negru, acoperit de nori grei. „De acolo vine ploaia noastră”, îmi spunea lenți Baci, cu vreo 25 de ani în urmă!

Totuşi, îmi iau inima în dinți, lanterna în buzunar, şi plec. La pod îl salut pe Gyuri, care se încăpățânează să mai taxeze câţiva turişti rătăciți, dar dornici să vadă Cheile. Zamfir, care venise cu mine, îşi dă seama că şi-a pierdut prietenul, pe câinele Ulise al II-lea. Se întoarce să-l caute lăsându-mă singur, doar cu gândurile mele.

Grăbind pasul îl prind din urmă pe Dan Vasilescu. Avea un curs practic cu câţiva doritori să profeseze alpinismul utilitar. Mai mult în glumă încerc să leg o conversație cu ei:
– Știți ce se comemorează azi în Chei?
– Nu.
– Aţi auzit de Mişi Szalma?
– Nu.
– Ştiţi cum se numeşte peretele din faţa voastră?
– Nu.
– Dar, de unde sunteţi?
– Din Cluj şi Turda.
– Din Turda şi Cluj şi nu cunoașteți Cheile Turzii?
– Nu.
Renunț să-mi mai răcesc gura de pomană şi grăbesc pasul spre „Şcoala Turdeană”.

Acolo, atmosfera este plăcută. Florin Vulturar, văzând că încă n-am primit insigna „Memorialului” mi-o oferă pe a lui, pe cea cu numărul 1! Îi salut şi pe ceilalţi prieteni care mai sunt pe acolo. Mai jos, la baza peretelui din stânga peşterii, îl văd pe Joe Indianu’ – Janos Török. Îi şcolea într-ale alpinismului pe câţiva tineri. Întotdeauna îmi face plăcere întâlnirea cu acest mare alpinist al nostru. Simt un fior atunci când ne strângem mâinile. Este, mai mult ca sigur, formidabilul flux de energie care l-a ajutat, ca împreună cu Zsolt Török, să facă „Maratonul Marilor Pereţi din Alpi” şi nu numai atât…

Într-un târziu ajung şi la camping. Corturile sunt acolo, ca şi casa, barul, fântâna, curtea sau căsuțele. Nici nu trecusem bine puntea când, spre mine, vine hotărât un alpinist suplu, dar trecut de prima tinereţe, cu părul grizonat, unul dintre aceia pentru care dragostea de munte a depăşit bariera vârstei. Îmi cere hotărât cartea lui Walter Kargel – „Alpinism. înălţimi, riscuri, bucurii”. Într-un târziu, ajutat şi de Doru luga, îl recunosc pe Picu şi, cu ochii minții, văd câteva dintre turele împreună cu care numele lui a făcut înconjurul ţării: traseul lui Bulinel – „Sindicatul Solidaritatea”; Peretele Uriaş! Despre celelalte sute sau chiar mii de trasee parcurse într-o viaţă de om, știe doar el!

Îl văd şi pe Ovidiu Bărăian. Nu mai este „doctorul de mici” care, cu halatu-i alb, imaculat, stătea mai tot timpul în spatele grătarului. A renunţat la afacere în favoarea unor prieteni.

Stăteam la un pahar de bere şi la o discuție despre politică, împreună cu Szöcs László, când îl văd pe Gligor Bodea venind spre mine, cu surâsul pe buze, întrebându-mă unde-i poate găsi pe Dan Vasilescu. „La Şcoala Turdeană”, îi spun.

Ploaia „prognozată, peste timp, de lenţi Baci” îşi face apariţia, iar Ovidiu ne invită să mergem cu el, cu maşina, la cabana Cheile Turzii, ceea ce acceptăm cu plăcere. Eu şi cu Andrei Toth ne urcăm în faţă, iar Zamfir cu Ulise se strecoară în duba microbuzului. Înainte de plecare îi promisesem lui Florin Vulturar că vom reveni pe seară să vedem programul care cuprindea proiecții, filme, dar şi oferirea de diplome celor care participaseră la „Memorial”.

Pe platforma din faţa casei lui Andrei am căzut pe gânduri: „Ce voi scrie despre acest Memorial?”, mă întrebam şi nu găseam răspuns. Chiar atunci, când dilema mea părea să nu aibă rezolvare, Dan, împreună cu Grig, îşi fac apariţia. Îi invit la masă: o supă de legume „adunare generală”, cum îi spune Andrei, şi o mâncare de mazăre din borcan… Atmosfera se încălzește. Grig Bodea începe să povestească. Grig Bodea, cel care împreună cu Szalma şi Halmàgyi fusese prins în avalanșa ucigașă de la Podragu şi căreia-i supraviețuise. Îi cer voie să pornesc reportofonul. Este de acord. Ce ocazie deosebită! De obicei, despre astfel de întâmplări se vorbeşte din auzite… Am crezut că va povesti doar despre avalanșa din Făgăraş. Dar n-a fost aşa. Ne-a povestit despre începuturile lui în alpinism, despre înfiinţarea clubului Turdeana, despre competiţii şi sistemul competiţional din anii ’70, despre aventurile din traseele Hans Gora din Cheile Turzii, Policandru din Bucegi sau despre cele din Cheile Bicazului, dar și despre organizarea primei formații Salvamont din Turda, în primăvara anului 1973…

Poate că toată povestea o voi pune pe hârtie altădată, atunci când spaţiul tipografic va fi mai generos. Astăzi însă este doar ziua dedicată lui Mihàly Szalma şi dramei întâmplate pe 22 ianuarie 1974…

Grig Bodea

Grig Bodea

Dar să-l ascultăm pe Grig Bodea.

…S-a încheiat anul competiţional 1973; ne-am prezentat onorabil, aşa că Uniunea Generală a Sindicatelor din România (UGSR) ne-a acordat buget pentru anul 1974. Sezonul de vară fiind încheiat, ne-am pregătit pentru sezonul de iarnă cu ambiţia mare de a face „Meridionalii”. Toamna luasem categoria l-a.

Şi uite că, la cumpăna dintre ani, ne-am pus pe tren şi am ajuns la Herculane. Nu prea aveam echipament. Mişi „croitorise” vreo două-trei luni. A croit saci de dormit, pufoaice, jambiere, tot ce era nevoie pentru tură. Cortul l-am cumpărat dintr-o consignație. Era un model copiat după un cort dublu, franțuzesc, foarte reuşit. Mi-a plăcut atunci. Şi acum îl mai am; este încă funcțional!

Aşa cum am spus, am plecat pe 31 decembrie din Turda. În seara de Revelion eram în Herculane. Mişi îşi luase concediu. Eu nu știu cum, dar nu aveam dreptul, aşa că am cerut învoire, libere, concediu fără plată, cum se numea pe atunci. Nu mi-au aprobat aşa că m-am dus la director şi i-am spus că eu plec chiar dacă mă dă afară. Eram stagiar şi știam că nu pot fi dat afară din serviciu! Aşa am plecat!

Am urmat traseul în condiţii optime până la Podragu. Am atins toate punctele care trebuiau trecute în raportul de tură şi le-am imortalizat pe filmul foto semnat de nea Colan. În etapa Bâlea-Podragu am reuşit să facem şi Arpăşelul, într-o zi, cu plecare şi întoarcere la Bâlea. Apoi, am ajuns la Podragu fără probleme. Atunci s-a stricat vremea, s-a dezlănțuit natura. Noi eram sub presiunea timpului pentru că trebuia să ajungem şi la Raliul Salvamont de la Padina. Am crezut că vremea rea nu va dura mult şi că vom putea continua traseul. Atunci, Mişi, în calitate de conducător, poate că a făcut o greşeală tactică. Pentru Raliu, o singură dată, se putea face o întrerupere de tură. Puteam să coborâm atunci când s-a stricat vremea, să mergeam la Raliu, apoi să ne întorceam. Dar, în speranța că vremea rea nu se va prelungi, Mişi socotea că mai aveam posibilitatea să ajungem măcar până la Plaiul Foii, de unde nu mai era decât o etapă scurtă de o zi, de făcut prin Bucegi.

Am stat 4 sau 5 zile acolo, la Podragu. Cabana era foarte slab aprovizionată. După primele două zile mâncam din proviziile ajutorului de cabanier. Numai pâine înghețată mai era în magazie, pâine făcută de toamna şi conservată în anexa cabanei. Deci, pâine era destulă, dar altceva, nimic. Brânza era a cabanierului, slănina a cabanierului, proviziile noastre se terminaseră. În ultimele două-trei zile, ca să ne câștigăm mâncarea, pe Mişi şi pe Laci cabanierul i-a pus la tăiat lemne, în pivniță, în beciul de sub cabană, iar pe mine m-a pus să copiez un curs de mecanică auto cu desenele aferente. Două zile am stat acolo şi tot am scris şi am desenat!

Cabana avea barometru. De 30 de ori pe zi mergeam la el, îl ciocăneam doar, doar s-o ridica puţin! Dar acul nu se ridica nicicum, până când, într-o seară, când am mers şi l-am ciocănit, parcă s-a mișcat puţin. Dar afară era un viscol serios. Nămeții ajunseseră la streaşină. Nu puteam ieși afară. Pe lopată ne făceam nevoile, la ușa cabanei, şi le aruncam pe sub streșini. Seara, însă, s-a luminat. Au apărut stelele. „S-a liniștit vremea. Gata, mâine de dimineață plecăm” a zis Mişi. Ne-am trezit devreme, pe întuneric, ne-am echipat şi am mâncat bine. Cabanierii ne-au dat nişte sarmale. Şi-or fi zis „bine că scăpăm de ei”! Am mâncat la sarmale, ceea ce n-a fost indicat pentru traseu.

Aici, legat de întâmplarea care urmează, iarăşi am făcut o greşeală. Noi am avut de la Vlad Petcu o descriere cu schițe ale traseului, schiţele lui loşca Gheţie, iar acolo era un avertisment pentru Căldarea Podragului. Scria clar: în caz de… nu se va intra pe traseul de vară, pe traversarea aceea. Se merge pe lac şi de acolo se urcă spre Fereastra Podragului. Dar dimineaţa, când s-a făcut lumină şi am ieşit afară pe teren, am văzut că erau porţiuni dezgolite. „Doamne că nu-i dracu atât de negru. Pe aici se poate umbla”, ne-am zis. La primul vâlcel blocat cu zăpadă a plecat avalanșa cu noi…

Aici, Grig Bodea aproape că se oprește, dar la rugămintea mea şi a lui Dan Vasilescu îşi continuă povestirea.

…Ne-am angajat pe traseul de traversare pentru a urca în creastă şi, la primul vâlcel, un vâlcel destul de larg, mai lat de o lungime de coardă, blocat cu zăpadă tasată, eu am intrat primul în zonă. Avertizați de posibilitatea ruperii acelei zăpezi, coechipierii au aşteptat la intrarea în vâlcel. În partea cealaltă a vâlcelului zăpada era mai puţină. Când au văzut că mă apropii de porţiunea stâncoasă, un fel de grohotiş mai mare, au intrat şi ei, unul după altul, mergând pe urmele pe care le-am tăiat eu. Pe acea zonă intrasem până la brâu în zăpadă. Pe primii 20 de metri avusesem destul de lucru. Când mă apropiam de ieşirea din zona periculoasă am auzit prima oară un zgomot ca o bubuitură de ruptură. În momentul următor am simţit că pleacă zăpada cu mine cu tot. Şi atunci, nu știu cum, instinctiv sau din cauza mișcării, m-am uitat în spate, spre coechipieri. Ei intraseră, erau de câţiva metri în zona vâlcelului. De abia începuseră traversarea. Asta am înregistrat, dar şi faptul că erau foarte apropiați unul de altul. Din acel moment eu am început să mă mișc cu zăpada la vale, apoi a venit valul de sus şi m-a înglobat în masa zăpezii. De acolo, numai știu ce s-a întâmplat. Când am reconstituit accidentul, la faţa locului, am realizat că am fost purtat în zăpadă circa 30-40 de metri. În rostogolire am încercat, după teorie, să fac mișcări de înot. Nici vorbă să pot. Veneau blocurile alea… După aceea am realizat că în acea masă cu blocuri aşa de mari de zăpadă nu aveai nici o șansă. Nu era un pulver în care să zici că poţi să faci ceva. În rostogolire mi-am pierdut bețele de schi. Pioletul era pe rucsac, rucsacul în spate, fără probleme. Configurația terenului era de aşa natură încât condiţiile au fost diferite în zona în care am fost târât eu în avalanşă, faţă de zona în care se găseau coechipierii mei. În zona mea, la 30-40 m de la plecare, era un prag stâncos ca o săritoare nu foarte mare, de doar 1-1,5 m. În momentul în care am trecut peste acel prag am rămas deasupra zăpezii. Ea s-a dus mai departe. Pentru coechipieri zona a fost total nefavorabilă pentru că acolo vâlcelul avea adâncimea maximă şi, în plus, în dreptul pragului care pe mine m-a aruncat afară din zăpadă, vâlcelul se strangula. 60-70% din zăpadă s-a concentrat pe vâlcelul principal.

Când m-am dezmeticit şi mi-am dat seama unde sunt şi ce am de făcut am încercat să găsesc vreun reper. Eram oprit la mijlocul distanței de la traseu până la lac. Pe colegii mei, conul de avalanşă i-a purtat până pe suprafaţa lacului. Vârful avalanşei ajunsese la jumătatea lacului Podragu. Am căutat repere de identificare, dar n-am găsit absolut nimic. N-am văzut nici echipament, porţiuni ale corpurilor celor doi. În disperare de cauză mi-a venit ideea să apelez la cățelul care era la cabană, cățel al ajutorului de cabanier, cățel cu care ne jucaserăm cât am fost blocaţi în cabană. Am dat alarma la cabană, i-am mobilizat pe cei doi cabanieri, am luat căţelul în braţe până pe lac unde zăpada era mare. Când am ajuns l-am pus jos cam pe unde bănuiam că ar putea fi îngropați cei doi, unde era zăpada mai mare. În maximum 5 minute cățelul, râcâind cu lăbuțele, l-a identificat pe primul alpinist. Acesta era Halmàgyi. Am degajat zăpada cu pioletul şi cu ce mai aveam la îndemână. Capul lui era la 30 cm de suprafață. Picioarele erau înainte, bocancii fiindu-i la un metru şi ceva sub zăpadă. Am încercat să fac o resuscitare, dar mi-am dat seama că nu erau șanse. Cred că trecuse mai bine de un sfert de oră de la declanșarea avalanşei, l-am lăsat pe cei doi cabanieri să continue să-l dezgroape, le-am arătat cum să-i facă respirație „gură la gură” şi am luat cățelul pentru a-l identifica şi pe al doilea accidentat. După 5-10 minute cățelul a găsit locul unde era Mişi. El era îngropat pe spate, cu capul spre vale. Am încercat să fac ceea ce trebuia, dar mi-am dat seama că șansele erau minime spre zero. Amândoi erau cu rucsacii în spate; doar bețele le lipseau. După ce li s-a făcut autopsia am aflat că lui Halmàgyi îi era strivit pieptul, iar coastele îi perforaseră plămânii. Mişi a murit înecat cu propria-i vomă.
La ora aceea nu exista nici o posibilitate de alarmare a Salvamontului. Nu exista nici măcar un telefon la cabană. Pe cei doi i-am transportat la cabană şi i-am adăpostit în anexă, apoi am luat hotărârea să cobor. Ajutorul de cabanier mi-a spus că nu mă poate ajuta cu nimic. „Dacă vrei să pleci, să riști, poţi pleca. Dacă nu, poţi să stai aici că vom face ceva”. Dar până când, m-am gândit eu. Titularul cabanei vine peste o lună de zile. între timp, nimeni nu mai umblă pe acolo. Nu mai erau nici provizii în afară de mămăligă, cartofi şi pâine înghețată la discreție.

Am luat hotărârea normală, să cobor. În aceeaşi zi după ce i-am adăpostit pe cei morți, am aprins lămpasul şi am început coborârea. Am ajuns până la Turnuri. Am înnoptat la Turnuri şi, a doua zi, am continuat coborârea. Aproape de seară am ajuns la cabana Arpaş. Nu existau urme până acolo. Norocul meu a fost că știam drumul. Cu o iarnă înainte făcusem şcoală de Salvamont prin acele locuri. La cabană am dat alarma. L-am sunat pe Toma Boerescu. Înainte de a urca în Făgăraş fusesem la el acasă, unde am stat de povești. Am fost şi la ședința Salvamontului, la Sibiu. Eram prieteni foarte buni cu câţiva de acolo. Ne cunoșteam foarte bine; veneau mereu la noi, la căţărare, în Cheile Turzii. În plus, când am intrat în Făgăraş, la Suru, au venit şi ei. Era un sfârşit de săptămână şi aveau etapă de pregătire pentru Raliu. Ne-au condus de la Suru până la creastă.

l-am povestit lui Toma Boerescu ce s-a întâmplat şi el a dat alarma generală. Sibiul avea pe atunci două echipe şi amândouă erau plecate la Raliu, la Padina. „La Sibiu au mai rămas doi-trei băieți. Îi mobilizez pe aceştia ca să vină înaintea echipelor”, mi-a spus Toma. În acelaşi timp, cabanierul de la Arpaş l-a sunat pe titularul cabanei Podragu, care în aceeaşi noapte a venit la cabana Arpaş, iar pe la ora două noaptea am plecat în sus cu el. Între 3 şi 4, spre seară, am ajuns la Podragu. Înainte de a se înnopta au venit şi băieții de la Sibiu, dar au rămas la Turnuri. Între timp, se dăduse alarma şi la Padina. Cele două echipe de acolo au ajuns la Turnuri, i-au luat şi pe ceilalţi băieți din Sibiu, iar dimineaţa erau în Podragu.

Am început pregătirile ca să-i coborâm pe Mişi şi pe Laci. Nu aveam „Akia” pe atunci. Erau doar dispozitivele acelea pentru schiuri. Două șine de cornier de 20 sau 25, cu nişte bride de care legai schiurile. Am început coborârea şi în acea zi am ajuns până la Turnuri. Am continuat drumul a doua zi. Când am ajuns la Cabana Arpaş a venit „Salvarea” şi i-a dus la Morgă, la Sibiu. Între producerea accidentului şi urcarea în maşina „Salvării” a celor doi prieteni care muriseră, au trecut 4 zile.

Colac peste pupăză, la fabrică îmi desfăcuseră contractul de muncă, dar când au auzit ce s-a întâmplat m-au chemat înapoi. Mi-au dat concediu, aşa că m-am dus la schi, la Muntele Băișorii, unde am zăcut două săptămâni până când m-am refăcut cât de cât. Aveam acolo un unchi care era meteorolog. Am stat la el. Nici acasă la părinți nu m-am dus. Ei aflaseră între timp despre ceea ce pățisem pentru că se dăduse şi la televizor acea știre. Nu s-au spus nume, dar ei şi-au dat seama. Telefon le-a dat unchiul la care stăteam. A sunat la primărie în Săvădisla; în satul meu, Finişel, nu era telefon. l-a rugat pe cei de la Săvădisla să meargă la părinții mei şi să-i anunțe că Gligor e în viaţă!
Cel care m-a ajutat să ies din starea în care mă aflam a fost tot Toma Boerescu. Atunci când am mai trecut prin Sibiu m-a chemat la el şi mi-a spus: „tinere, dacă vrei să scapi de coșmarul acesta, numai căţărarea te poate ajuta”. Ceea ce mi-a zis dânsul atunci, m-a liniștit, mi-a dat putere să depăşesc momentul şi să continui activitatea cu „Turdeana”…

Mişi Szalma e înmormântat în Cluj, la cimitirul Central, iar Halmàgyi, la Târgu Mureş… Gligor Bodea s-a căţărat ani buni de atunci… Discuția noastră a continuat sub cortul din faţa căsuței lui Andrei… Între timp, peste Cheile Turzii se lăsase noaptea şi o ploaie mocănească cernea în tăcere, cernea din nori, poate din norii grei ai amintirilor…

Mihai VASILE

Text publicat în revista România pitorească nr. 472/2012

 

Anunțuri