Etichete

, ,


Scan0011.tifÎn ziua de 23 februarie 1990, o veste pe care doream s-o aud cât mai târziu a ajuns până la mine. Ienți Baci, bunul meu prieten, trecuse într-o altă dimensiune. A doua zi am sărit în tren și într-a treia l-am condus pe drumul spre cimitirul de deasupra orașului Turda, de unde, pentru vecie, va putea să privească spre locul pe care l-a iubit cel mai mult: Cheile Turzii!

De multe ori, după 1990, parcurgând defileul, i-am simțit prezența. Nu era singur. Câteodată, venea împreună cu Bulinel sau cu Hans Gora… Altădată, era însoțit de Ilie Humiță, formidabilul alpinist care-și încheiase scurta-i carieră în Colțul Sanșil, de fata care căzuse în 1952 chiar pe versantul de deasupra morii, în locul numit de atunci „la Crucea Mică”, de băiatul care rămăsese pentru vecie agățat în corzile unui rapel fatal, în surplomba din Peretele Scorușului, de Mişi Szalma şi Laci Halmagyi cei luați de avalanşă în Făgăraş sau de Eme Sabin Doctor cel dispărut în Pietrele Doamnei pe când făcea un rapel. Marea Reuniune a Umbrelor se ține în ultimul sfârșit de săptămână al lunii noiembrie, în Cheile Turzii, la Memorialul Hans Gora. Pe de altă parte, la Marea Reuniune, vin cu precizie de ceasornic elvețian, mulți dintre alpiniștii din lumea noastră, care-l au ca simbol, de zeci și zeci de ani, pe colegul de coardă al lui Hans Gora din 1953, domnul Fülöp, cel care nu lipsește niciodată de la întâlnirea din sfârșitul toamnei.

În amintirea prietenului meu, acum câțiva ani, am scris câteva rânduri pe care vă invit să le citiți.

De prin 1983, mi-am făcut un obicei ca, de fiecare dată când merg la Turda, să-i fac o vizită bunului meu prieten, Ienţi Baci. Din păcate, de douăzeci și cinci de ani încoace nu-l mai caut la „căsuța cu mușcate” din Cheile Turzii, ci undeva, pe deal, deasupra oraşului, de unde, poate, măcar din când în când, mai aruncă o privire spre Cheile Turzii. Îi aduc o floare, aprind o lumânare şi mă adâncesc în amintiri.

Prima noastră întâlnire mi-a rămas adânc întipărită în memorie. Tocmai semnasem contractul pentru ghidul Turism şi alpinism în Cheile Turzii, şi venisem să-mi văd viitorul „loc de muncă”. M-am plimbat pe poteca din interiorul Cheilor, am admirat pereţii de calcar, m-am uitat după trasee. Încercam să le identific pe teren după un articol dintr-o revistă care se numea „Sport şi tehnică”. Mă bucuram ca un copil când vedeam câte o linie de pitoane. Eram mulțumit că alesesem acest loc, în dauna Ciucașului. O zonă restrânsă ca suprafață, dar imensă ca informație ce trebuia studiată, o rezervaţie naturală plină de plante, animale, pereţi, trasee, oameni… Din această stare m-au scos nişte vaci care alergau, dezorientate, pe poteca de lângă primul pod. Puţin mai departe de ele am văzut un om care parcă le căuta. „Bade, ţi-au intrat vacile în rezervaţie”, îi strig eu atunci când ajung destul de aproape de el ca să mă poată auzi. Răspunsul lui a venit repede, dur şi tăios: „Eu sunt aici ca să am grijă de rezervaţie nu să pasc vacile pe teritoriul ei!

Pentru prima oară l-am privit cu atenţie. Nu prea înalt dar, dând dovadă de o vigoare ieşită din comun, se uita la mine cu ochii pătrunzători. Dacă l-aş fi privit de la început cu mai mare atenţie poate că aş fi observat pălăria plină de insigne şi mi-aş fi dat seama că am în faţă un om de munte al anilor ’50. Aşa l-am cunoscut pe domnul Eugen Szántó, cel care, încetul cu încetul, va deveni bunul meu prieten lenţi Baci. A început o prietenie care a durat, pe planeta Pământ, doar şapte ani…

scan0008Nu mi-a fost uşor să pătrund în acel sanctuar de lângă Chei, care este curtea morii, unde lenţi Baci avea o căsuță ca din povești. O priveam de fiecare dată când plecam spre trasee sau când mă întorceam seara la cort. Încântătoare erau mușcatele, totdeauna frumos înflorite, pe care doamna Irina, soţia lui lenţi Baci, le îngrijea cu toată dragostea.

În vara lui ’83 eram cu Vasile Lazăr în Chei şi îmi pusesem cortul undeva în vale de cabană, lângă izvorul care încă nu fusese captat. Cu toate acestea, multe dintre clipele libere mi le petreceam în preajma lui lenţi Baci. Am observat, de la început, că este un om care cunoaște muntele şi îl iubește din tot sufletul. Mă încântau poveștile lui. Când vorbea despre Apuseni, despre Casa de Piatră, acel cătun pierdut în munte, unde cele câteva case construite în pantă aveau fundațiile făcute din pietre puse una peste alta, la vedere, în ochii prietenului meu strălucea o lumină ireală. Peste ani, atunci când lenţi Baci era demult trecut pe tărâmul umbrelor, am avut bucuria, vizitând acel cătun, să întâlnesc aceeaşi lumină şi în ochii unor necunoscuți, cărora le vorbisem despre lenţi Baci. Erau copii atunci când lenţi îi încânta şi pe ei cu povestirile lui minunate.

Membri ai echipelor Salvamont Cluj (Cheile Turzii și Băișoara) și Huedin.

Membri ai echipelor Salvamont Cluj (Cheile Turzii și Băișoara) și Huedin.

Încetul cu încetul lenţi m-a primit, mai întâi în curte, apoi în casă. Şi tot el mi-a făcut cunoștință cu alpiniştii locului. Cum Vasile Lazăr nu m-a mai însoțit în multele mele „evadări” în Chei, lenţi mi-a făcut cunoștință cu Adi Chifa. Un băiat foarte tânăr, atunci cred că nu împlinise 21 de ani, mândru nevoie mare că este „cel mai mare alpinist din Cheile Turzii” aşa cum îi plăcea să se recomande, aproape întotdeauna cu o țigară aprinsă între degete şi oricând dornic să se mai „plimbe” puţin pe pereţii Cheilor Turzii. Vorbea cu atâta detașare despre cele mai dificile trasee ale zonei încât m-a cucerit imediat. Pentru el nu exista ham în care să se lege. Cu coarda abia prinsă peste mijloc, strânsă atât cât să nu alunece de pe el, Chifa se căţăra cu o uşurinţă ieşită din comun. În timp, am înţeles că el nici n-ar fi avut nevoie de asigurare. Prindea carabinierele în pitoane doar pentru „impresia artistică”. Ar fi fost un extraordinar cățărător solitar dacă nu ar fi avut o dorinţa ieşită din comun să comunice cu câte cineva! Între noi s-a creat, în timp, o legătură care mi-a permis, în acea zi când a „zburat” din Ascuţit, să-l simt, să arunc aparatul de fotografiat şi să-mi pun mâinile pe corzile care fugeau nebuneşte prin asigurarea pe care o făcea Geaniţă. S-a oprit din cădere doar la câţiva centimetri de un ac de stâncă, zâmbind şi fluturând în mână pitonul ros de rugină, care cedase doar la o atingere… Mâinile mele erau numai o rană, dar nu simțeam decât bucuria că-l văd bine sănătos pe Adi Chifa.

Tot lenţi Baci mi-a făcut cunoștință cu Octavian Brătilă-Bulinel, legenda alpinismului românesc. Pe atunci, Bulinel, vrând-nevrând, se retrăsese în Cheile Turzii ca să-şi încununeze opera alpină de o viaţă, pitonând trasee de grad maxim de dificultate în Peretele Uriaş. Despre această perioadă din viaţa lui Bulinel, Dinu Mititeanu scrie pe site-ul domniei sale: „La vârsta de 50 de ani, când alţii renunță sau renunțaseră de mult timp la căţărare, Bulinel începea atacul asupra Peretelui Uriaş din Cheile Turzii, perete ocolit, încercat, abandonat de predecesori, încercând „să-l rezolve” prin mai multe trasee de mare frumusețe şi dificultate. Din motivele arătate mai sus, nu m-am mirat că le-a dat nume poloneze şi creștine: Solidaritatea, Madona Neagră (din Czestochowa), Calvaria, Ave Maria. Era într-o vreme când el, care le-a pitonat, şi Mihai Vasile care le-a trecut numele în cartea Turism şi alpinism în Cheile Turzii (1986), ar fi putut avea mici neplăceri din cauza asta. Tavi mi-a explicat că nici el, nici Silvius lorga, Claudiu Smarandache, Gyorfi Bela, Dan Păvăloiu şi alţi coechipieri n-au avut accidente în acel perete şi că naşii traseelor n-au avut necazuri cu tovarășii, pentru că el a scris Papei loan Paul al ll-lea că-l roagă să-i binecuvânteze această zonă alpină creștină…

2008_0205Cheile_Turzii_ian_080138

Căsuța fără mușcate, fără doamna Irina și fără Ienți Baci…

Bulinel îşi petrecea clipele când nu se căţăra, sau nopţile, fie în bucătăria de vară, fie în podul casei lui lenţi Baci. Aici, sub privirea lui blândă, Bulinel şi-a închipuit cum va arăta linia unuia sau altuia dintre trasee, aici şi-a sortat echipamentul sau s-a gândit cum să dejoace planurile celor care aveau în cap să-i „fure” traseele.
Tot la lenţi Baci, în curte, i-am cunoscut, printre alţii, pe Molnar Ludovic, Moravek Ladislau, Dinu Mititeanu, Silvius lorga, Doru luga, Aurel Geană, Mircea Rusu-Cabernas, Relu Anghel, pe frații Rodica, Adi şi Vasile Vana, sau am stat de vorbă cu Niculae Baticu şi Dan Vasilescu. De fapt, toţi cei care trăiau pentru munte şi pentru Cheile Turzii erau bineveniți la el în grădină, lenţi avea acea bunătate care făcea posibilă întâlnirea în acelaşi loc a unor caractere dure, care în alte condiţii nu prea se puteau accepta reciproc. Nu de puţine ori lenţi ne zicea, privindu-ne cu dragoste părintească: „Atunci când eram tânăr le spuneam părinților mei că merg în Chei să cresc albine, iar eu mă căţărăm cât era ziua de lungă. Acum… cresc albine şi mă uit cu nostalgie la voi…

Din păcate, în 1989, Irina, iubita soţie a lui lenţi Baci, a plecat dintre cei vii. Schimbarea care s-a produs în prietenul meu a fost atât de profundă încât nu a mai vrut să trăiască. Într-una dintre ultimele mele discuții cu el, mi-a mărturisit că singura lui dorinţa este ca viitoarea aniversare a soției lui, cea din 1 martie 1990, s-o petreacă împreună cu ea. Şi aşa a fost. În 23 februarie ’90, Ienți Baci a murit liniștit.

IMG_9087

Se apropie „Marea Reuniune a Umbrelor”?

Nu-mi venea să cred când am auzit vestea. Vorbeam destul de des cu el la telefon şi aveam impresia că gândurile negre îl părăsiseră. De fapt, dorea să nu lase pe spatele meu povara suferinței lui. Atunci mi-a revenit în memorie o discuție, purtată cu mult timp înainte, în care, fără nici o legătură cu subiectul, lenţi i-a spus lui Vasile Lazăr că dorinţa lui este ca să fie dus la groapă de alpinişti. L-am căutat pe Vasile şi l-am luat aproape pe sus ca să-l duc în Turda, împreună cu el, cu Adi Chifa şi cu Vasile Vana i-am îndeplinit acea dorinţa prietenului nostru plecat dintre noi.

Mult timp am fost bulversat de această dispariție. Însă, încetul cu încetul, rănile s-au închis şi s-au transformat în amintiri duioase. Cam atunci am început să mă gândesc la o soluţie ca numele lui lenţi Baci să rămână pentru totdeauna într-un colțișor din Cheile Turzii. Un traseu memorial ar fi fost soluția, iar Peretele Uriaş – locul. Unde ar fi fost mai bine decât acolo, aproape de… Bulinel, aproape de toţi prietenii lui?

IMG_1120

Zona din Peretele Uriaș unde se află traseul Memorial Ienți Baci

Zile întregi am stat la podul al treilea privind impozantul perete. Extrema stângă a Turnului Martirilor mi-a rămas în minte. O linie clară, neintersectată de brâul Szent Laszlo, pleca de jos, de la nivelul Hăşdatelor şi se termina pe cel mai înalt dintre vârfurile gemene ale Peretelui Uriaş. Cu prima ocazie i-am arătat lui Marian Stoica linia viitorului traseu şi Marian a fost încântat. Chiar în acea zi am scos la lumină pitoanele ascunse, cu grijă, în podul casei, şi am trecut la treabă. Nouă ni s-au alăturat Adi Vana şi Aurel Geană. Încetul cu încetul primele lungimi de coardă au prins contur. După 10-15 metri, pe care am găsit câteva pitoane vechi, probabil o manșă neterminată, am intrat în perete necălcat de picior omenesc. Ideea era ca la traseul lui lenţi să participe cât mai mulţi căţărători din cei care l-au cunoscut. Zone verticale sau uşor surplombate, feţe spălate, traversări, zone friabile, regrupări, unele incomode, altele unde îţi puteai pune cortul, surplombe care, la mare înălţime, erau trecute în căţărare liberă, toate s-au succedat pe zona pe care am parcurs-o noi cei patru. Rând pe rând, Geaniţă şi Adi, din diferite motive, au renunţat. Marian şi cu mine am continuat până pe o arcadă friabilă, care suna lugubru a gol atunci când încercai să bați un piton. Poate din acest motiv, poate din cauza faptului că, la locurile noastre de muncă, lucrurile au devenit mult mai stricte în ceea ce priveşte prezenţa, sau poate doar pentru că viața a despărțit cărările pe care mergeam eu și cu Marian, noi ne-am oprit aici.

Mormântul lui Ienți Baci, locul de unde el va vedea, pentru vecie, Cheile pe care le-a iubit atât de mult!

Mormântul lui Ienți Baci, locul de unde el va vedea, pentru vecie, Cheile pe care le-a iubit atât de mult!

Peste ani, un tânăr şi foarte bun alpinist, Nicolae Budeancă-Gâgă, care nu auzise de lenţi Baci decât din povestiri, m-a căutat prin prietenul Gyuri Găbudean şi m-a întrebat dacă poate să termine traseul.

Bineînţeles că nu am avut nimic împotrivă. Singurele mele rugăminți au fost ca numele traseului să rămână cel pe care l-am pus noi, adică „traseul Memorial lenţi Baci” şi ca traseul să fie pitonat în stilul clasic, numai de jos în sus, folosind pitoane, nu ancore forate.

Munca depusă de el, împreună cu Nagy Csaba, a fost imensă şi nu s-a terminat odată cu ieşirea la Crucea Sânduleşti. A urmat corvoada curățării traseului. Însă, aprecierile primilor căţărători care l-au parcurs, printre care s-au numărat şi Török Janos, Török Zsolt sau Dan Anghel, m-au bucurat nespus de mult.

Sper ca de acolo de sus şi lenţi Baci să se bucure văzând că numele lui s-a unit, poate pentru totdeauna, cu cel al Cheilor Turzii.

Mihai Vasile 

Text apărut în revista România pitorească nr. 457-458, ianuarie-februarie 2010

Anunțuri