Lucian Clinciu
Dacă îmi mai aduc bine aminte, am descoperit maratonul montan pe la a doua ediție de EcoMarathon Moieciu de Sus, nu alergând ci privind cu încântare această frumoasă sărbătoare a oamenilor de toate vârstele și de toate meseriile, iubitori de natură în toate manifestările ei. Fie că-i timp frumos, fie că plouă, este ceață sau chiar zăpadă, fie că-i zi sau noapte, fie că alergarea se desfășoară pe 10 km, 42 km, 75 km sau chiar mai mult, fie că se aleargă o zi sau două, toți concurenții sunt mereu cu zâmbetul pe buze. Am zis concurenți? Poate nu e chiar bine. Cu toate că sunt și super-alergători care aproape întotdeauna ajung pe primele locuri, marea masă vine la aceste manifestări doar pentru a participa și a le încheia. Da, toți cei care trec linia de sosire sunt răsplătiți cu medalia „Finisher”. Foarte frumoasă ideea venită probabil și de la deviza întemeietorului Jocurilor Olimpice moderne – Pierre de Coubertin: „Cel mai important lucru (…) nu este să câștigi ci să participi, așa cum în viață nu contează triumful ci lupta. Esențial nu e să cucerești ci să lupți bine.” Continuă lectura
Într-un friguros februarie 2017, umblând pe malurile Senei, nu-mi ieșea din minte titlul unui articol al prietenului Ovidiu Blag: Shakespeare and Company, locul meu preferat din Paris. Și scria Ovidiu acolo: „Dacă în Cluj mă încântă toată strada Kogălniceanu, cu statuia Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, din Paris îmi place un alt colț, e foarte aproape de catedrala Notre Dame. E acea librărie-anticariat care se cheamă Shakespeare and Company”. 
Despre turismul balnear s-a vorbit până acum și se va vorbi și de acum înainte ca despre una dintre ramurile „industriei ospeției” care, pe lângă faptul că poate fi foarte profitabilă din punct de vedere financiar, ajută și la recăpătarea sănătății pierdute a oamenilor pe lungul drum al vieții. Zâmbesc, amintindu-mi ce-mi spunea un bun prieten plecat de un timp din această lume: „Muncim la tinerețe pentru a economisi banii pe care, în amurgul vieții, îi vom cheltui pentru a ne recupera ceea ce pierdusem iremediabil cu mulți ani în urmă, sănătatea noastră!”, și atunci privesc la timpul în care și eu încercam să economisesc ceva bani, fără să mă gândesc la bătrânețe. Tangențial, auzeam de la diverse cunoștințe cuvintele: „am fost la băi și ce bine mă simt!”, dar nu le băgam în seamă. Când, totuși, mă aplecam puțin asupra lor, simțeam pregnant mirosul nămolului de la Techirghiol, sau mi se perindau prin fața ochilor imaginile bunicilor mei, aplecați sub povara anilor și a grijilor, oameni care nu simțiseră pe propria lor piele binefacerile unei cure la băi. 
Când, în 2010, ajungeam în Ouranopolis, orășel stațiune de la granița cu Ținutul Sfântului Munte Athos, sau când închiriasem o barcă de la baza complexului hotelier Aristoteles pentru a face o plimbare spre mica insulă 
Cine a fost Iolanda Balaș cred că știe toată lumea Și acum, după atâta amar de timp, mai țin încă minte cum, în 1960, tatăl meu urmărea cu sufletul la gură rezultatele Jocurilor Olimpice care se desfășurau în acel an la Roma și cum, după fiecare buletin de știri, se bucura mai ceva decât un copil: „Iolanda noastră este campioană olimpică la săritura în înălțime; Dumitru Pârvulescu, la lupte greco-romane (52 kg) și Ion Dumitrescu, la tir, sunt și ei campioni olimpici. Ion Cernea a cucerit argintul la lupte greco-romane. Apoi, Lia Manoliu la aruncarea discului, Ion Monea la box – categoria mijlocie (75 kg) -, Leon Rotman la caiac-canoe – 1.000 m -, Ion Țăranu la lupte greco-romane – 79 kg -, Maria Vicol la scrimă, floretă individual, dar și echipa de gimnastică feminină a României formată din Atanasia Ionescu, Elena Leuștean, Sonia Iovan, Emilia Liță, Elena Niculescu, Utta Poreceanu au câștigat medaliile de bronz…” 
S-a tras cortina peste cea de-a 35-a ediție a Târgului de Turism al României, Acesta a rămas și în 2016 „locul ideal de prezentare a celor mai interesante oferte și atracţii turistice, atât din România, cât și din străinătate, incluzând: turismul cultural, rural sau de business, turismul de tratament, destinațiile exotice, croazierele și turismul de aventură”, așa cum citesc pe
Încă o legendă a alpinismului – Kovács György (6.11.1937-24.02.2016) – a plecat să se cațăre în alte dimensiuni. Știam că îl chinuie boala, dar trăiam cu bucuria că acolo, în Cluj, trăiește un prieten, că dacă-l sun îmi răspunde, că dacă-l întreb despre aventurile lui din tinerețe, aventuri pe marii pereți din Carpați, îmi povestește, că dacă-i cer să-mi arate imagini cu alpiniștii care se cățărau prin Cheile Turzii pe la începutul anilor ’60 ai secolului trecut va scoate, din rafturi numai de el cunoscute, albume cu multe fotografii alb-negru, imagini cu alți alpiniști, imagini din alte vremuri, vremuri în care oamenii se uitau cu respect la munți, căutând căi pe care să-i urce. 
Sângealb 